Cântăreaţa dintre două secole

•  Sunt o femeie care se uită la viaţă cu ochii deschişi. Sunt greu de impresionat. În jur se schimbă lucruri, forme şi culori, viaţa ne deschide alte drumuri şi între atâtea metamorfoze ştiu că trebuie să fiu înţeleaptă.

•  Îmi place să fac orice, dacă îmi place.

•  Nu am reuşit să cuceresc Hollywoodul, dar niciodată nu e prea târziu.

•  Mulţi îşi doresc viaţa unui artist, dar puţini sunt cei care rezistă în această lume. E nevoie să-ţi iubeşti meseria din tot sufletul, să fii onest şi devotat, să te poţi sacrifica pentru artă. 

•  Cu mine, viaţa a fost în toate felurile. Generoasă şi zgârcită, cinică şi înţelegătoare. Dar, în fine, cred că aş fi o mare mincinoasă dacă nu aş recunoaşte că am fost şi o norocoasă, că Dumnezeu mi-a dat tot ce mi-am dorit, ba poate chiar mai mult, uneori. Tot ce mi s-a întâmplat, a fost normal.

 •  Am o mare slăbiciune pentru încălţăminte şi recunosc că, atunci când am posibilitatea, alerg într-un suflet să-mi împlinesc pofta. Ador femeile pe tocuri. Sunt mai frumoase, mai atrăgătoare, mai elegante. Normal că nu am peste o sută de perechi, ca starletele de la Hollywood, dar îmi ajunge ce am. Cunoscutele mele, de fiecare dată când îmi vin în ospeţie, se şi aruncă la dulap: „Ia să vedem ce nou ţi-ai mai luat de data asta!” Lucrul ăsta mă amuză, dar, oricum, scot cu plăcere noua pereche de încălţăminte din cutie. Mă rog, fiecare cu pasiunea lui.

 

•  Primii ani la Chişinău au fost foarte grei. Am îndurat de toate – şi frig, uneori şi foame. Cântam pentru 10 sau 15 lei. Stăteam în gazdă. Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. Am un sentiment ciudat când mă întrebi. Şi nu vreau să-mi amintesc.

 •  Pe atunci, împreună cu fratele meu Dinu, făceam duetul „Master dinamit”. Am avut succes şi aici, şi în România, pentru că în acea perioadă nici pomină de rap în limba română. Îmi amintesc că în România, în timpul evoluţiei noastre, toată lumea stătea în picioare. Pe urmă ne-am trezit cu un culoar viu de oameni de la sala de concert până la hotel. Dădeam autografe pe frunţi, pe burţi şi maiouri. Ăsta a fost începutul de care nu mi-e jenă să vorbesc. În jumătate de an, „Master dinamit” revine într-o nouă formulă. Locul meu va fi ocupat de fratele nostru mai mic, Gheorghe, care a făcut filologia la Bucureşti.

 •  Aş dori să cânt în duet cu Michael Bolton. Am cântat pe o scenă cu Patricia Kaas, Sarah O’Connor, Filip Kirkorov, Larisa Dolina, Laima Vaikule, Valeria. Fiind însărcinată în luna a treia, am avut un recital alături de Thomas Anders pe scena Palatului Naţional. A fost frumos şi o mare onoare pentru mine să evoluez pe aceeaşi scenă cu ei.

 •  Când sălile la concertele mele erau arhipline, când în orice ţară din lume ar fi fost normal să am casă, maşină, aveam numai flori care nu-mi încăpeau în apartamentul în care stăteam cu chirie.

 

 

 

•  Mulţi au vrut să-mi fie iubiţi. Însemna ceva să fii iubitul lui Nelly Ciobanu. Dar mulţi se temeau să-mi spună. Credeau că aş fi arogantă, prea orgolioasă, prea ocupată. Şi atunci îmi doream să mă vadă un om care să nu mă mai fi văzut niciodată la televizor, care să nu-mi cunoască repertoriul, care să nu ştie cine sunt şi ce cânt. Mi-ar fi plăcut să afle mult mai târziu că sunt artistă şi că mă cheamă Nelly Ciobanu.

 •  Părinţii mei, Gheorghe şi Tamara, vin din raionul Cantemir, satul Cania. Am două surori şi doi fraţi. Avem părinţi care ne iubesc şi care ştiu să se bucure de fiecare revenire a noastră acasă. Sunt pensionari. Tot timpul sunt cu gândul la noi, se roagă pentru noi, pentru binele nostru. Ne-au învăţat lucruri care au prins rădăcini în inima mea şi a fraţilor mei. Şi astăzi simt mânuţa mamei mele atunci când pregătesc de mâncare şi mă bucur nespus de mult când zeama făcută de mine seamănă mult cu cea a mamei – acrişoară, cu buruiene şi cimbrişor. De la mama mai ştiu să brodez, să croşetez, să împletesc şi să cos. Chiar dacă atunci şi timpul a fost altfel, aceeaşi educaţie vreau să i-o dau şi copilului meu, pentru că aşa m-au crescut părinţii mei şi nu le este ruşine pentru ce am ajuns. Le voi purta dragoste şi respect toată viaţa mea, cu atât mai mult cu cât pe 28 octombrie vor împlini 40 de ani de la căsătorie. Mi-au făcut cel mai frumos cadou, căci data nunţii lor coincide cu ziua mea de naştere. Cu această ocazie, le doresc multă sănătate, bucurii şi să mi-i păstreze bunul Dumnezeu mai mult timp alături de mine, căci tare-s scumpi! La mulţi ani!

 •  Nu pot uita cum, în copilărie, dacă mă supăra ceva sau cineva, urcam în pod – locul meu preferat - şi puteam sta acolo ore în şir, fără ca să-mi dau seama că jos, afară, mă căutau ai mei de se rupeau. Mie îmi era interesant – aveam acolo cărţi vechi, desene, mă uitam în depărtare din pod, meditam, cântam. Ei, ce să mai… eram în lumea mea. Dar ai mei, sărmanii, cu grijă că m-am pierdut pe undeva, îmblau val-vârtej prin tot satul. Nu mai vorbesc de cicatricele de la căţăratul prin copaci. Am ce să le povestesc copiilor şi nepoţilor mei. Îmi pare rău că astăzi copiii, din păcate, prea repede se maturizează, nu ştiu cum.

•  Cel mai mare coşmar al vieţii ar fi să nu mai pot cânta. Nici măcar la modul ipotetic nu mă pot gândi ce m-aş face fără muzică. Cu alte cuvinte, mi-am făcut programul în aşa fel, încât să reuşesc şi cu copilul, în familie, dar şi cu cariera mea artistică. Am un proiect nou la care lucrez acum, urmează, de asemenea, un nou single, apoi şi un videoclip, pe care mai târziu, cu siguranţă îl voi promova.

 •  Unsprezece ani am lucrat alături de Liviu Ştirbu şi Angelica Socolov. E cea mai frumoasă colaborare pe care şi-ar dori-o un artist. Au fost învăţătorii mei cei mai buni, care m-au susţinut ani la rând. La ei am făcut o şcoală foarte bună de muzică, dar şi de viaţă. Am amintiri frumoase cu ei, despre ei, clipe pe care nu le voi uita niciodată. Le port un respect deosebit, pe care nimeni niciodată nu-l va şterge din sufletul meu.

 •  Universităţile mele nu s-au terminat. Acum fac Facultatea de regie estradă, în ultimul an, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice.

 

•  Muzica noastră de astăzi… Am auzit vreo trei voci care mi-au plăcut. Nume? Nu ştiu, am auzit la radio.

 •  După victoria mea de la „Novaia Volna”, nu a urmat o promovare agresivă a mea în Rusia sau la posturile ruseşti de televiziune. Am fost la emisiunea “Bolishaia stirka“, la “Pesnea goda“. M-a sunat peste vreun an Mateeţki şi alţii foarte importanţi în showbizul rusesc, dar nu am fost pregătită să dau un răspuns. Mirela mea era pe drum şi refuzasem multe concerte, inclusiv în Rusia. Era prea departe, mă temeam pentru sarcină. Am şi acum oferte din afară la care mă gândesc foarte serios. Dar nu vreau să decid în pripă.

 •  „Eurovisionul” la care nu am ajuns mi-a lăsat în suflet un sentiment de mare nedreptate. S-a întâmplat ceva cu votingul. Altcineva ar fi zis: „Dar cât se poate să plece numai Nelly Ciobanu, las’ să se mai ducă şi alţii!”. Anul trecut, m-a sunat dl Teleşcu şi mi-a propus să merg fără preselecţie. Dar am refuzat. Era prea mică fata. Trebuia să uit de ea pentru jumătate de an, cât ar fi avut loc pregătirile şi turneeele. Nu cred că am greşit. Lucrul nu se termină niciodată şi oricum pe toate nu ai cum să le reuşeşti.

 

•  Nu vreau să trăiesc experienţa multor artişti, care au trăit mai mult cu cariera lor decât cu descoperirile zilnice ale propriului copil. Unica răsplată vreau s-o am de la fetiţa mea, pentru care nu-mi ajunge nici o viaţă întreagă ca să-i ofer toată iubirea pe care o simt pentru ea şi să-i spunem cât de mult o iubim, eu şi cu tati. Este un copil mult aşteptat, un copil la care am visat şi nu o dată mi-am spus: „De ce am aşteptat atât de mult?”.

 •  Prin Mirela, prin dragostea mea pentru ea, m-am descoperit pe mine însămi – mai feminină şi cu o plăcere enormă de a fi mamă. Mi se pare că tot universul se învârte în jurul meu, am devenit mai responsabilă, mai calmă, mai controlată şi, oriunde m-aş duce, în turnee, la concerte, zbor într-adevăr pe aripi de vânt acasă, pentru că aici sunt iubită şi aşteptată.

 •  Schimbatul scutecelor, trezitul la miezul nopţii, legănatul fetiţei, toate mi se par atât de departe… Sigur că m-au obosit, nu mai dorm atât de strâns ca înainte, dar toate astea se compensează atunci când îi văd ochişorii rotunzi şi deştepţi cercetându-mă, mânuţele care mă cuprind, buzişoarele-i în căutare să mă sărute, iar când mai spune şi poezia „Vine moşul de la vie”, chiar mă topesc. Şi nu uitaţi că are abia un an şi opt luni.

 

 

 

 

•  Mi-am ţinut iubirea în taină departe de ochii lumii, pentru că am înţeles un lucru simplu: dacă vrei să fii fericită, nu face publică relaţia ta cu soţul, nu vorbi prea multe despre familia ta, ce faceţi, unde mergeţi, vă pupaţi, nu vă pupaţi. Da, recunosc, chiar mi-e frică de invidie. Vreau să păstrez liniştea familiei mele. Nu pot spune că nu mergem nicăieri. Suntem invitaţi la multe festivităţi, cine, petreceri, aşa că mulţi deja îl cunosc pe soţul meu. Cu atât mai mult cu cât el însuşi este o figură marcantă în meseria lui, adică în mediul juriştilor.

 •  Povestea noastră cu Iurie a venit relativ târziu, lucru care ne-a făcut să înţelegem că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Uite-aşa, am reuşit şi în carieră, mi-am găsit a doua jumătate şi am născut un copil. Îmi doresc ca această poveste să ţină.

 •  Nu am căutat niciodată să-mi dau aere de vedetă, nu am fost o îngâmfată. Îmi place că ne descoperim tot mai bine după fiecare dimineaţă în care ne trezim împreună şi după fiecare noapte plină de căldură şi tandreţe. Suntem de cinci ani împreună şi nu avem nici un motiv să ne certăm. Sigur că nu suntem fără defecte nici eu, nici el, dar îmi place să accept omul aşa cum este. Nu este niciodată târziu să spui o dată în plus „scuză-mă” sau „te iubesc”.

 

 

 

•  Nu mi-am publicat pozele de la nuntă prin reviste, nu am dat interviuri despre fericirea mea. Nu am vrut. E povestea mea. Doar a mea. Fiecare femeie visează la o poveste doar a ei. Oamenilor trebuie să le dai doar câte puţin din tine. Ca să dorească să te descopere toată viaţa. Trebuie să ţii strâns în pumn aceea la ce ţii. Cum deschizi pumnul cu iubiri şi lucruri dragi, acestea se destramă, fug de la tine, le ia vântul. Înţelegi ce vreau să spun?

 •  De asta nu am fost niciodată prea deschisă cu jurnaliştii. Din dorinţa de a mă proteja. Dar ei nu sunt duşmanii mei, din contra, consider că jurnaliştii totdeauna au fost de partea mea, mi-au fost loiali şi i-am regăsit de fiecare dată printre admiratorii mei.

 •  Fericirea este atunci când îţi stă nodul în gât de dor, când asculţi orice foşnet de la uşă, paşii care încă nu se aud venind, fluturii din stomac atunci când îl vezi intrând, dorinţa să-l cuprinzi, să i te îneci în ochi şi să îi spui: „Bine ai venit acasă, puişor!”. Ce-ţi mai trebuie? Mai vrei ceva?

 •  Vreau să ajung la nunta de aur, alături de soţul meu. Să ne ţinem de mânuţă, să ne privim cu blândeţe în ochi şi să-i spun: „Dragul meu, îţi mulţumesc că m-ai făcut fericită”. Şi sper să-mi spună şi el acelaşi lucru. Când va citi omul meu rândurile astea, ştii ce o să spună? „Femeie, tare romantică mai eşti!”.